De ce priviri adânci ne-ai dăruit
Ce prind în viitor ani grei să-nșire,
Iubirii, pământesc vis sorocit,
Nicicând să-i credem sfânta amăgire?
De ce ne-ai dat, Destin, un simțământ
Ce, inima mereu scrutând, o neagă
Și prins în vălmășagu-i orice gând
Ce ne-a legat, iscoditor dezleagă ?

Dar câte mii de oameni își cunosc
În bezna trudei, propria ființă?
Plutesc încoa și-ncolo fără rost,
Gonind fără nădejdi în suferință,
Și-n chiot prind fugare bucurii
Când blânde zări mijesc neașteptate
Noi doi doar, bieții, într-atâtea mii,
Iubind, ni-s bucuriile furate,
Iubim și voia nu ne-o-mpărtășim ;
Sărmanul gând cum poate să cunoască ?
În noi vedem ce nu putem să fim,
Mereu prinși de visarea nelumească,
Mereu privind spre tot mai proaspăt vis
Dar șovăim pe drumu-ntredeschis.

Ferice-i cel ce vis deșert nutrește,
Ferice-i de socoate sorții vani.
Căci clipa ce-o-ntrevezi adeverește
Destinul: visele surpa-vor ani.
Deci spune-mi – soarta ce ne pregătește?
Ne leagă lanțul unui tainic rost?
Din vremi trecute parcă-n gând mijește
Că soră ori soția mea ai fost.

De-a fir-a-păr îmi cunoșteai făptura
Și freamătul simțirii prinsă-n zbor,
Clipind, îmi deslușeai căutătura
Cetită greu de ochiul muritor...
Cum molcomeai tu sângele-mi fierbinte
Și-i cârmuiai nestăpânite vreri!
Blânzi îngeri, brațele porneau s-alinte –
Și piepu-mi răvășit prindea puteri;
Ușoare vrăji îl ferecau în șagă
Și farmecele îl învăluiau.
O fericire fără seamăn dragă,
În desfătări ce mă îngenuncheau.
Cresc împletite inimi laolaltă :
Cum simți că ești mai bun, mai omenesc,
Când simțurile luminos tresaltă
Și volburile sângelui pălesc.

Plutește pe trecut doar amintirea,
Prin semne turburi inimii șoptind;
Un adevăr adânc, străvechi cât firea
Vădit e astăzi, gândul năruind...
Însuflețirea noastră pare stinsă,
Amurg ne pare dalbul răsărit...
Noroc că soarta-n truda-i mai aprinsă
Să ne preschimbe, tot n-a izbutit!

(trad: N. Argintescu-Amza)





Warum gabst du uns die tiefen Blicke ...


Warum gabst du uns die tiefen Blicke,
unsre Zukunft ahndungsvoll zu schaun,
unsrer Liebe, unsrem Erdenglücke
wähnend selig nimmer hinzutraun?
Warum gabst uns, Schicksal, die Gefühle,
uns einander in das Herz zu sehn,
um durch all die seltenen Gewühle
unser wahr Verhältnis auszuspähn?

Ach, so viele tausend Menschen kennen,
dumpf sich treibend, kaum ihr eigen Herz,
schweben zwecklos hin und her und rennen
hoffnungslos in unversehnen Schmerz;
jauchzen wieder, wenn der schnellen Freuden
unerwart´te Morgenröte tagt.
Nur uns armen liebevollen Beiden
ist das wechselseitge Glück versagt,
uns zu lieben, ohn uns zu verstehen,
in dem anderen zu sehen, was er nie war,
immer frisch auf Traumglück auszugehen
und zu schwanken auch in Traumgefahr.

Glücklich, den ein leerer Traum beschäftigt!
Glücklich, dem die Ahndung eitel wär!
Jede Gegenwart und jeder Blick bekräftigt
Traum und Ahndung leider uns noch mehr.
Sag, was will das Schicksal uns bereiten?
Sag, wie band es uns so rein genau?
Ach, du warst in abgelebten Zeiten
meine Schwester oder meine Frau.

Kanntest jeden Zug in meinem Wesen,
spähtest, wie die reinste Nerve klingt,
konntest mich mit einem Blicke lesen,
den so schwerlich ein sterblich Aug durchdringt;
tropftest Mäßigung dem heißen Blute,
richtetest den wilden irren Lauf,
und in deinen Engelsarmen ruhte
die zerstörte Brust sich wieder auf;
hieltest zauberleicht ihn angebunden
und vergaukeltest ihm manchen Tag.
Welche Seligkeit glich jenen Wonnestunden,
da er dankbar dir zu Füßen lag,
fühlt´ sein Herz an deinem Herzen schwellen,
fühlte sich in deinem Auge gut,
alle seine Sinne sich erhellen
und beruhigen sein brausend Blut!

Und von allem dem schwebt ein Erinnern
nur noch um das ungewisse Herz,
fühlt die alte Wahrheit ewig gleich im Innern,
und der neue Zustand wird ihm Schmerz.
Und wir scheinen uns nur halb beseelet,
dämmernd ist um uns der hellste Tag.
Glücklich, dass das Schicksal, das uns quälet,
uns doch nicht verändern mag!