la ce te gândeai în viscolul acela cumplit
în care te-ai pierdut, la câțiva zeci de metri de Omul?
sau pe Valea Albă, în crevasa în care căzusei,
când o voce ți-a spus: ridică-te! și, plin de sânge,
ai ieșit din burta ghețarului tocmai când treceau,
prin pustietatea înserării, doi alpiniști?
sau când i-ai spus liniștit prietenului tău:
eu mă duc! l-am văzut pe Dumnezeu...
și după câteva minute de marș în tăcere
ai fost prins de o avalanșă? după ore de mers,
muntele îți ia greutatea și nu-ți mai aparții.
orașul cu străzile lui murdare, cu ghilotina
indiferenței față de orice geamăt nocturn,
se umple de căldura ce te părăsește,
pentru că fisura din tine e o rugăciune
ce te leagă de un suflet înzăpezit,
împachetat în aerul pe care o lumină insesizabilă
scrie: atenție, corp fragil! pe ea cobori în rapel
când cerul îți intră în ochi, și înțelegi,
după ce ai ajuns pe creste, că tot acest sacrificiu
a meritat ca să simți cât de frumos este să descinzi,
pentru că din depărtare cineva îți face cu mâna.