Îmi simt tristețea materială
Cum și-a întins matrixul
Pe inima mea.

O văd înfometată
A mă înghiți
Ea crede
C-ar putea.

Îmi desfac palma păianjen
Și inspir a dragon
Iluzia ce mă ține
În ăst program nihilator.

De ce pradă
Căzută în capcană
Mai pot sa cad?

O, Doamne, nu mai văd frumos,
mi s-a umbrit auzul
De neliniște
Pasărea să aud,
nu pot.

Mi-e picur de ploaie sufletul
A praf dezamăgit
Miroase peste strălucire
Durerea ar vrea să plângă
Cu nerv.
Să iasă afară.

ÃŽmi iau curajul
Din rădăcină.
Nestăvilit să-i dau glas
Să-mi vorbească mie
și-n mulțime.

Ce m-a întulburat?
Ce impertinență are
Un înger îmbrăcat
prefăcut, să apară.

Gânduri inutile
mi-au întinat albul,
Doar cu Tine, Doamne
Mă pot sfătui,
ÃŽn intimitatea-mi
Doar Tu poți viețui...

Mi-e sufletul șifonat
Și frică mi-e de greu,
Dar astfel de trăiri,
În lumină le arunc eu.

Anulez acum,
programe limitate
ce anihilează
Armonia de a fi Om.