Ospăț țin norii de rugină
Cu sâmburi înfloriți în lut,
Pământu-n partea sa virgină
Rămâne prins în absolut.

Îmi urcă seva-n trup, solemn
Vărsând în ochiul meu lichid,
Rășina dulce a unui lemn
De porți cu care mă deschid.

Apoi grăbit prin timp s-apuc
Îmi pipăi rana-n colțul ierbii
Și cânt durerea-n fluiere de nuc
Când la izvor se adapă cerbii.

Doar tu rămâi mereu mirată
Când ți se coc în vrajbă nurii,
De vise dulci abia furată
Ca salcia la marginea pădurii.