există o lume în care până mai ieri
destinele se împleteau ca niște frânghii
fixate de marginea necunoscutului
pentru o trecere sau orice altceva
care ocolește răul
însă
zidul extenuat acoperit cu pietre
dă să cadă
cineva asistă familiar ca și cum
și-ar fi dorit să-i sară în ajutor...

în tentativa sa parcă
își căuta identitatea

nicio perspectivă totul se diluează...

am senzația că vreau să ating
îmi unesc palmele în semn ce obligă
sub versantul drept al inimii mele
se întâmplă ceva nedefinit
număr clipele
gura mi se umple de cuvinte
dar cum nu știu în ce limbă să strig
mă așez în golul acela fără lumină
și zic
Doamne
grăbește-te
timpul se blochează în mine

peste tot în jur miroase a fum...

și lumea în care până mai ieri
destinele se împleteau ca niște frânghii
așteaptă un semn

doar unul...