mereu între două landuri
serpentine panouri borne de la o periferie la alta
drumul se face panglică îmi strâng bine cu ea
părul mâinile
trec mai departe de parcă aș duce în mine
un lan de oameni
și împreună cu ei fâșii grele de soare

ne rostogolim inocenți fără să ne întrebăm
dacă iarba ne rabdă dacă ne iartă
iar în loc de bagaje avem un dor mic și pestriț
îl dăm păsărilor hrănim peștii
orice făptură firavă care ne-a însoțit
o bucată de vreme
ne-a vegheat

ei haide nu râde nu mai râde și astăzi
de naivitatea asta care crește
crește odată cu aluatul dens al dragostei
se revarsă
peste guri peste corpuri peste autostrăzi
curge curge
și pământul crește - o pască fierbinte
să ne tot fie pentru orele negre
pentru singurătatea de la sfârșit