Afară plouă inevitabil,
La fel ca-n inima mea
Iar timpul...
Se rupe în două:
O parte e-a mea,
O parte-i a Ta.

Se naște atunci întrebarea
Dacă ploii îi suntem egali:
(Timpul e doar urmarea trecerii-
Slalom-printre lacrimi și ani)

Ne mirăm și noi
De ce-a mai făcut fiecare
Și pentru a câta oară
Ne prefacem absenți sau distrați
În convenționale semne/De-ntrebare./Nici nu mai știm dacă și cum ne mai iubim.../Iubirea-i atât de mare...Încât incognoscibil,n-o mai incape/Nici un jalnic semn de întrebare.

Încet-încet ne regăsim /În timpul în care ne iubim./ Ceasul
rău s-a rupt,/ Ce-a fost greu a trecut./ Clepsidra s-a spart/ Nu, n-am innebunit/ Pentru că am uitat. Și ce vă spuneam? Veșnicul semn de întrebare/ Se transfomă într-o mută, tăcută, nemaivăzută...chemare!