alerg cu stânga și dreapta în auz,
mă împiedic de tine și de pietre,
mă cunosc mai bine decât bate vântul
și fluviul.
acolo nu depășesc rațiunea, ci adorm
în sternul ei dogoritor
așa cum zboară harul printre morminte
la fiecare cruce apare un coleg de noapte,
de cifre nebănuit în stâna sa de unghii
și lupi.
atunci când adulmec pielea și vreascurile asurzesc.
atunci când plouă mă plămădesc în pântecele mamei
și mă fac mai bun și-mi fac din ochi pajure sterpe.
mă opresc la cenușa frunții mele,
călcând pe brazda singurătății:
dacă apune cireșul,
să trimiți spre mine fluturii uzi de lângă fereastră
- voi îngenunchia în oglindă mâine-