ne-au separat de la naștere

ne puneau să desenăm o stradă închipuită
până-ntr-o zi când fluturele uitat pe asfalt
a-nceput să zboare împărțindu-și aripile
precum cele cinci pâini și doi pești
ne îndesasem buzunarele cu ele să reconstituim drumul până acasă
oriunde ne-ar fi abandonat în orice laborator logaritm alfabet

mergeam cu trenul soarele se multiplicase în ferestre
un tunel sfârtecând deodată lumina
răni florescente au început să contureze un chip
ca o obsesie ferecată în rafturile unui alchimist

însă ce șoc am avut să te redescopăr într-un balcon florentin
apoi într-o lojă de operă acolo unde omul e mânat din spate
ca un satyr de propriile-i labirinturi!

într-un fel iubirea e o schimbare de registru de ph de neutru
până la ea suntem la genul indiferenței cu sine
tu m-ai învățat să nu-mi înghit nicio privire

ultimul semn înainte de a te re/cunoaște a fost acea ședință fotografică
din turnul eiffel am văzut mulțimea de nuduri de pe champs-elisee
era martie
la sfârșit s-au repezit să se îmbrace
desenând pe asfalt arcuirea zâmbetului tău

vagoanele păreau un șir de căruțe uitate în far-west
din ultimul aveai să cobori și eu ridicam o cabană
dormeam în piei de urs grizzly
uneori când merg cu metroul
în flashurile de graffitti
recunosc acel urlet sălbatic ce zace în noi

ne prefacem în continuare
ei sunt mulțumiți crezând că le confirmăm teoria
dar nu știu că noi am învins entropia
trăind unul în visele celuilalt

în noapte un tren ca un dragon s-a poticnit
scuturându-și scheletul pe o scară ca un vierme tânjind spre copac
cobori și-ți întind mâna
buzele tale sunt roșii precum un măr neînceput

îmi amintesc ce albă este luna