ei, aÈ™! spunea poetul, clipind suav din rime
pe el ningeau valpurgic bilingvi nămeți de carte
și-n timp ce s-antrena victorios în scrime
se strecura spre dânsul sublimă Doamna Moarte

ei, aș! spunea poetul, și-n brațele-i deschise
se răsfățau mici muze cu tânăr zel în arte
dar ocolind icoane, prin lungi cărări proscrise
se strecura spre dânsul sublimă Doamna Moarte

ei, aș! spunea poetul, făcând apologia
unei ferestre seara, luminii ce-o împarte
dar în perdele fluturi își tremurau bărbia
când galopa spre dânsul sublimă Doamna Moarte

ei, aș! spunea poetul, strivind disprețu-n gene
asemeni cu aheii ne-ncrezători în Marte
dar fumegos lătrau pești grabnici în sirene
când se-ndrepta spre dânsul sublimă Doamna Moarte

ei, aș! spunea poetul, dând un banchet cu prunii
înnebunit cu totul de-argintul lor aparte
și-n timp ce legănau omizile în funii
se îndrepta spre dânsul sublimă Doamna Moarte

ei, aș! și iar ei aș, blând repeta spre seară
sigiliul acesta înverșunat în parte
dar îi lua măsura cuvintelor în ceară
și se lipea de dânsul sublimă Doamna Moarte