(IV)


Unora, plajele pustii excitate de valuri
le trezesc străvechi remușcări.
Unora, importul de bistrouri și pulpe bronzate
a început să le pută.
Unii visează să se devoteze-să întrețină
un robinson pe-o insulă pustie
(sub ochii tăi, naufragiatul devine o instituție pentru cei miloși,
pentru cei cu inima lărgită în menghina infarctului
și pentru toți cei care nu au nici un câine, nici o altă
rudă apropiată căreia să-i lase o grămadă
de știuci verzui în băncile elvețiene...)

Unora, plânsul poeților le deșteaptă instincte tribale,
îi calcă pe bătăturile nervilor-
îi face să spargă pungi de hârtie, să fluiere, să lovească cu picioarele,
să declare prohibite corzile ghitarei.

În general, e bine să stai în insula ta-
să-ți inspectezi atent în fiecare zi lungul nasului
să primești și să trimiți telegrame, să dai detalii,
să explici caprelor teoria mulțimilor ierbii.
Din paie de orez să împletești brâuri și hore;
o dată pe an să te lași vizitat de membrii societăților de binefacere
și, pentru că e mai bine să fii compătimit decât invidiat,
nu uita să te plângi de furnicături între degete,
de căderea părului, de scoicile pe care le găsești desfăcute
de altcineva, de întârzierea cu care sosesc valurile
prin poștă, la țărm.