eram în tabără
aveam șaptesprezece ani
cu o seară-nainte îți privisem
apa șiroindă pe trup

în buzunarul bluejeanșilor
literele de pe biletul tău îmi mângâiau picioarele

intrat în pădure
soarele devenise un semn de carte
am deschis-o
așezat in iarbă

o furnică purta petale roșii

când mi-e dor de tine
aproape detest poemele
ele sunt niște lagăre
din care fugim și în care ne întoarcem
când ființa ne lipsește la modul absolut

în rest ne hrănim cu umbre
iubind când nu le mai îndurăm

acum aș vrea să stăm îmbrățișați
în mijlocul unui vârtej de ape și oameni
devenind axul unei rulete
ce traversează timpul