în cișmigiu, pe alei,
se-mpleticesc amanții, trei câte trei:

un ofițer, o metresă
și dalmațiana în lesă.

pe soclu se zgribulește în pene
băiatul doamnei anadyomene.

buclat, bucălat
umbra lui se întinde până la I.O.R.2 și la fabrica de cauciucuri quadrant

și se lățise ca un batic
peste batiștei, patiseria din stația 21, stația lui c.a. rosetti
și sala teatrului foarte mic.

sub umbra lui, inima mea, îndoliată inima mea
îmi curge prin coaste și prin sacou, se suie pe cer și se face o stea

o stea gigantică arzând peste bucurești ca peste un arici de cristal
vărsând șuruburi de foc pe taxiuri de șal

luminând și străluminând fiecare palmă de loc, odaie și hală
văzând prin locatari ca prin feliile de portocală
vânturând troleibuze, răscolind sertare și șifoniere
disecând păianjeni surprinși pe sub tablouri
trecând prin flăcări biciclete fără roți din vitrine, întorcând pe
partea cealaltă fiecare bilet de autobuz aruncat în pasajul
bucur-obor și fiecare coajă de sămânță scuipată
viscolind bule lungi de lumină de-a lungul bordurilor
trepanând fiecare craniu, scotocind, smotocind prin cerebele,
băgând un deget prin măduva spinală, ramificându-și focul
prin alveole și intestine
ridicând asfaltul cu tot cu mașini.

înot singuratic, ca un pește subțire, prin marea electrică
îmi agit aripioarele, casc gura spasmodic sub steaua enormă.
sânt un orfan.
o iau pe mihai bravu pe trotuarele de cristal, construcțiile noi, liceul iulia hașdeu, chioșcurile de ziare
se moaie în jurul meu, scot stropi de transpirație, leșină de căldură ca sub un bec al televiziunii. raze, raze ca de apocalips, nimburi curcubeene se întretaie în spirale subțiri de fum și de foc. tablele scodelor încep să fiarbă cu bulbuci, ca smoala, mecanismul li se amestecă, parbrizele
țipă de groază năruindu-se asemenea unei ape subțiri pe giuvaerul pavajului. de un sfert de oră n-am mai văzut oameni. din loc în loc, scânteind ca pirita, câte o îmbucătură de șold, o porțiune de occiput, o bucată de șiră,
mă simt singur sub steaua mea, care glisează deasupra capului meu. cotesc spre liceul mihai viteazul. copacii sânt niște mâini de coral gâfâind. a mai rămas în picioare doar zidul-reclamă: ursul imens ținând în brațe o sticlă de cico, sunt aproape orb, dar, iată, îi văd bine conturul acum: e după dărăpănătura de schele topite, în spatele compresorului. pare a fi o femeie, deși e translucidă ca gheața. respiră. coșul pieptului i se ridică. a ieșit și vine spre mine. cred că îi ajung până la brâu. e îmbrăcată în pansamente, feșe murdare i se desfășoară de pe șolduri și umeri târâindu-se până la vreo cincizeci de metri în jos pe stradă. de unde atâtea bandaje, atât tifon destrămat? câteva fâșii au luat foc și se consumă cu flacără mică pe poalele ei, alte feșe atârnă carbonizate. se apropie de mine atât de rapid încât curând nu îi mai pot vedea decât sânul uriaș, strivit de fața mea, mai mare decât orice am văzut vreodată, m-a luat în brațe și pășeșete cu mine în lungul străzii. sunt liniștit, capul îmi atârnă. mi-e îngrozitor, îngrozitor de frig. intră cu mine într-un hol de bloc. din cutile de scrisori curg stropi de metal topit. intră în lift și coboară câteva etaje. o luăm de-a lungul unui culoar plin de țevi de apă și gaze, cu uși de garsoniere numerotate. văd o muscă strivită pe placajul uneia. ajungem în zona crematoriilor, miroase a gunoi, sunt gândaci negre cu antene flexibile, sânt boxe cu sticle de neofalină, calupuri verzui de săpun de rufe, cârpe murdare, cutii de palux și dero, mă lasă jos, întins pe mozaicul infect. mare și albă, se apropie de o țeavă uriașă, întinsă pe lângă tavan, vopsită albastru. pulsează leneș și brusc înțeleg că este o venă, o venă de țesut moale. pășim alături de-a lungul ei. coborâm și vena se ramifică. apar pachete de mușchi și fâșii de grăsime înconjurând betonul fundațiilor, apar glande sudoripare încolăcite, de-a lungul cărora coborâm săptămâni de-a rândul. în curând cofrajele devin rare, doar câte o sârmă din betonul armat se mai afundă în țesuturile bogate, carne, peste tot carne striată de nervi, de zgârciuri mari ca ghețarii.
înțeleg că bucureștiul e doar o coajă de var pe o rană enormă. ajungem curând într-o mare sferă. acolo ea mă îmbrățișează și mă sărută. acolo ea își desfășoară tonele de bandaje atât de rapid încât umple sfera cu un trandafir de tifon, iar sângele absorbit e centrifugat în stropi orbitori. e o roză de flăcări, care mă face să gâfâi de ură, să grohăi de ură. mă topeam de ură, slăbeam de revoltă în așa hal, încât doar oasele mele au mai apucat s-o vadă goală. și mai știu cum m-am descâlcit din oasele mele înainte ca ele să fi urlat:"vino!hai odată!hai dracului odată!" și ea să fi început jocul barbar.

mă regăsesc în cișmigiu, izbindu-mă solitar
de amanții lipăind pe alei
printre boshete, trei câte trei:

un căpitan de vardiști, o metresă
și pechineza în lesă

pe lângă soclul unde se umflă în pene
bebe-ul doamnei anadyiomene

vomându-și umbra cu filigrane de stea
peste posomorâtă inima mea

făcându-mă să mă gândesc la ceea ce ar fi putut să fie și n-a fost
la ceea ce a fost și nu va mai fi niciodată

ah, niciodată!