Pot să scriu versurile cele mai triste-n noaptea asta.

Să scriu, de pildă: "noaptea-i înstelată
și tremură sub gheață, în depărtare, aștri."

Vântul nopții se rotește prin ceruri și cântă.

Pot să scriu versurile cele mai triste-n noaptea asta.
Da, am iubit-o și, uneori, și ea m-a iubit.

În nopți precum aceasta am avut-o în brațele mele.
Și sub cerul fără margini am sărutat-o de atâtea ori.

Ea m-a iubit și, uneori, și eu am iubit-o.
Cum să nu fi iubit nemișcarea marilor săi ochi!

S-ascult imensa noapte, mai imensă fără de ea.
Și versul cade-n suflet ca roua peste iarbă.

Ce importanță are că dragostea mea n-o mai poate păstra?
Noaptea e plină cu stele și eu sunt fără ea.

Aceasta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare.
Cu această pierdere sufletul meu nu se poate-mpăca.

Ca și când ar dori s-o apropie, ochii mei o caută.
Inima mea o caută și ea nu e cu mine.

Aceeași noapte leagănă aceiași arbori.
numai noi, cei de-atunci, nu mai suntem aceiași.

N-o mai iubesc, e adevărat, dar cât am iubit-o!
E atât de scurtă dragostea și-atât de lungă uitarea!

Pentru că în nopți ca aceasta am avut-o în brațele mele,
Cu această pierdere sufletul meu nu se poate-mpăca.

Chiar dacă aceasta e ultima durere din pricina ei
și-acestea ultimele versuri pe care le mai scriu.