aÈ™ vrea
apă
doar apă rece
zicea, scuturându-și o gleznă
ca și cum abia ar fi intrat

hainele
ceea ce vezi, ceea ce simți
mizerie, picioare cu oase pline de sânge
ca de-un noroi dintr-o apă stătută
uși ’corojite, sprijinite de ziduri
fărâmate, poroase

(el se așază
și mă privește negru, ca o ceață)
aș vrea să nu mai simt cum
mă împuținez fără foame

hainele
se așezau ca un stol pe ramuri
iar tu întindeai brațele către mine
cuiburi, pliuri, cearșafuri boțite
negative din atâtea iubiri părăsite
toate fluturi
curgeau, se-așezau și curgeau
doar apă, ziceai, iar eu te priveam
cu sete, fără rușine

*

ai întrat în casă și vântul odată cu tine
mi-a răsucit filele din caietul cu coperți galbene
n-aș fi vrut să mă vezi cum îți mângâi
tâmplele dintr-o poză crăpată și arsă
când sus copilul rupe și aruncă
fărâme din tine
nădejdile strivindu-le
de peretele casei

literele îmi joacă în fața privirii
citesc notițele pe margini uscate
depărtarea...

nu m-ai privit
ți-ai desfăcut hainele ca și cum abia ar fi ieșit
o zi noroasă din tine
și-ai început să urci treaptă cu treaptă
o perdea tresărind trasă
până când, în geam, lovită de soare
ceața-n priviri a început să doară mai tare

te-ai oprit
când aproape sus, sprijinit de-un perete
ai căutat către mine
iar o parte din tine sorbea cărămizile casei
apă, doar apă rece
și te priveam cu sete, fără rușine