Mariei


Obrajii au cunoscut macul de câmp,
Petalele lui plecau la adierea zefirului,
Frăgezimea dimineților de primăvară
Când doare tristeța melancolicelor poticneli de caterincă
Badijonând străzile
În preajma pașilor din copilărie
Și de totdeauna.
Ferestrele deschise larg:
Ea robotește fără de răgaz.
(De ce nu sună clopoțelul pentru recreație?)

Copila galeșă a murit de mult:
Încă purta matricolul la pelerină
Și cugetul nu mai voia să fie vadul
Prin care se trece suflecat doar peste glezne.
Privirea dezmiardă caietul școlăriței
Găsit într-un fund de ladă.
Privirea, mână nevăzută, cuprinde timpul,
Filigrană de acvaforte pe memorie.

Mâinile în fiecare zi mai aspre
Decât ieri
Gura mea găsește-n palmele ei
Acelaș binefăcător culcuș;
Atunci sufletul meu se acordează sufletului ei
Și se vrea cufundat în lumea gândurilor sale
De puritatea ravacului
Și călite-n creuzotul reținutelor disperări
Din fiecare zi.
Trec zile...

Vizibilă și totuși de câte ori absentă,
Parc-ar veni din amintire.
Nici mersul nu mai poate fi un menuet
Când timpul stă cu arma la picior
Și vioara mută a destinului e spartă.
Cuvintele crestează amprente digitale.

Pe cer se-ncrucișează floretele proiectoarelor;
Luna - infractoare - arbitrează.
Soare cald, coapsa fragedă
Scaldă patul.
Trec nopți...

Pornește vehiculul fanteziei peste metereze,
Cu prospețime de izvor
Și încredere corozivă.


16 aprilie 1943