Cand valul cel slab de stanci se loveste, Se vede aevea cum el se topeste. Se pierde incet si trista e marea, Caci valul naiv isi pierde suflarea. El isi doreste ca marea sa-nghete, Se crede puternic,cu forte marete. Incearca atunci o stanca sa sparga, Bucati mici de gheata se face si neaga. Nu poate sa aiba o forta vitala. Sa duca la capat o lupta finala. Traieste alaturi de marea meschina. Se zbate putin si-apoi se inchina. Asa este viata,un cer fara luna, Cand lumea intreaga e doar o furtuna. Fiinta e stanca ce are suflarea, Iar omul e valul ce-si pierde visarea.