Sunt o țigancă dintr-o țară străină,
țin cărțile de joc în mâinile tuciurii pline de taine.
Trec zile și zile, mereu monotone și mereu felurite.
Îndărătnic îi privesc pe oameni în față.
Cărțile mele ard: Ce știu ei?
Știu ei oare că imaginile trăiesc?
Știu ei oare că fiecare carte-i un destin?
Știu ei oare că fiecare carte ce-mi cade în mână
are mii de tâlcuri adânci?

Nimeni nu știe că mâinile astea caută ceva,
nimeni nu știe că mâinile astea au fost predestinate
cu mult înainte.
Că mâinile astea sunt obișnuite cu toate lucrurile
și totuși pretutindeni se prind numai de un vis.
Puține mâini ca astea se mai află în lume.

Aceste minunate mâini de răpitoare
sub pânza roșie le ascund
în melancolie și încăpățânare, aceste mâini
puternice și împodobite cu inele.
Ochii aceștia negri privesc în dorul fără sfârșit.
Aceste buze roșii ard într-un foc de nestins,
aceste mâini nepăsătoare își vor împlini țelul
în posomorâta noapte iluminată de flăcări.



Trad. Petre Stoica,Poezia nordică modernă, Ed.BPT, 1968