ne-am rătăcit
pe străzi fără picioare castanii vârstei sacre
au luat de verbe foc
și te-aș mai strânge încă de mijloc
mireasă ne-ntinată a cuvântării mele

arteziene supte tușesc fără de apă
îmi trec pe frunte palma ce-am umezit pe țevi
o fierbințeală-n unghii
sau tâmpla obosită
îmi scrie pe sub piele un alfabet de nervi

această dimineață mi-e rană în călcâie
sunt om sucit
vezi bine
cu spatele mă-ndrept
și cad din cer semințe de maci
roșește grâul
ca o copilă care mi-a adormit la piept

de aceea nu las foia să îmi rideze versul
să nu trezesc trecutul
și scriu și scriu și scriu
precum bătrânei mame i-ar scrie-n închisoare
un deținut nebun ce crede-un șoarec fiu

ți-e sete? soarbe-mi ochii
ți-e foame? mușcă-mi limba
dar nu-mi da peste mână tu gardian soios
căci leagănul vorbirii mi-a fost legat de umeri
și-ți vei aduce pruncii
s-adoarmă mai frumos

ahe! ahe! mă arde pixul!
și iadul clocotește în cerneală…
dar mă trezesc
am asudat în somn
iar foaia este galbenă și goală