Stătea așa tăcută, rezemată de poarta sărutului
parcă asteptând să se întâmple
un miracol.
Stătea așa liniștită, colindând cu picioarele goale
Potecile infinitului.

Obosită, i se zbătea sângele in trup
De parcă avea o viață independentă
De leșul prin care se plimbă.

Era noapte, in sufletul ei
Și afară deopotrivă,
Iar frigul i se strecura printre măruntaie,
precum se strecoară râma
In pământul negru,
Proaspăt arat.

Am trecut pe acolo
Și am văzut-o, dar
Nu m-am încumetat să o întreb
Pe cine aștepți?
Pe cine cauți?
După cine zbieri?

Totuși am întrebat-o,
De ce ești tristă?
Dar parcă un somn greu îmi cotropea trupul
Și tot ce vedeam parcă era aievea,

În locul unde stătuse ea odinioară
Abia acum văzusem,
Un trandafir albastru
Ofilit.

pentru Antonia... :)