târziu liniștea ca o răscruce neagră
unde îmi adorm celulele
plutind haotic în visul lor
spre un mâine bizar
niciodată nu îi știu hotarul
ascunsă fiind în atriul nopții

doar tresărirea unui corp plăpând
îmi amintește cum
sunt sfârșitul istoriei mele
din care va rămâne
labirintul de sânge al arborelui
unde am crescut o vreme
prea aproape de moarte
ca să pot respira verde înalt

acum trasez o perpendiculară
printre îngeri
vor deschide pianul
pentru ultimul concert în vid