Vara, când vin de afară cu picioarele

pline de nisip și mă bag direct în pat fără

să mă șterg

și în urma terasele goale freamătă,

fețele de masă fac cunoștință cu tacâmurile noi

și coatele tipei în alb care își bea cafeaua,

când ferestrele Hotelului Mangalia inspiră diminețile

și aparatele de aer condiționat își răspândesc

suspinul rece.

Vara, când tarabele se întind peste stele

și norii sunt acoperiți de prelate bergenbier,

parcările lacrimează cu șiruri prelungi de mașini,

falezele dau în clocot

și pozele vechilor iubiri se lasă

în castroane cu apă la desărat,

Eu știu că el nu te-ar putea iubi niciodată ca mine,

oasele mele se crapă doar ca să poată

murmura asta,

știu că eram fericit anul trecut pentru că exiști

pentru că ai sau nu ai gropițe pentru că fumezi

bei cafea și porți ochelari

pentru că nu știi să gătești și mănânci

des la maică-ta

Știam că nu poți fi văzută cu ochiul liber

și înaintea ta lentila roșie a sângelui meu

stătea fixă,

Și știam domnișoară, că va veni noaptea de satin

bătută-n paiete și tu ai s-o porți atârnată

la gât,

Erai a insomniilor, a dormitorului meu

întunecos unde chipul tău se developa

cel mai bine,

vopseaua lucioasă a mașinilor îți oglindea

zâmbetul pe șoseaua București-Constanța

Simpla ta prezență bruia toate canalele

care se prindeau pe număr întreg

și pașii tăi lăsau în asfalt în loc de urme

reclame luminoase

Vara, când mintea mea sfârâia ca peștele

pe grătar la Vama Veche

și te iubeam seismic, multicolor,

stereo, cu mâinile înainte ca somnabuli

fericit că am intrat la facultate

că te simți mândră de mine,

când absența ta era o drujbă pe care o ambalam

și tăiam vinele a tot ceea ce știam

că ar trebui să dureze;

Vara, când în fiecare dimineață

înot pe sub apă cu ochii deschiși

ca inima mea de copil să poată

cuprinde cu adevărat

totul.