Vara, când vin de afară cu picioarele
pline de nisip și mă bag direct în pat fără
să mă șterg
și în urma terasele goale freamătă,
fețele de masă fac cunoștință cu tacâmurile noi
și coatele tipei în alb care își bea cafeaua,
când ferestrele Hotelului Mangalia inspiră diminețile
și aparatele de aer condiționat își răspândesc
suspinul rece.

Vara, când tarabele se întind peste stele
și norii sunt acoperiți de prelate bergenbier,
parcările lacrimează cu șiruri prelungi de mașini,
falezele dau în clocot
și pozele vechilor iubiri se lasă
în castroane cu apă la desărat,

Eu știu că el nu te-ar putea iubi niciodată ca mine,
oasele mele se crapă doar ca să poată
murmura asta,
știu că eram fericit anul trecut pentru că exiști
pentru că ai sau nu ai gropițe pentru că fumezi
bei cafea și porți ochelari
pentru că nu știi să gătești și mănânci
des la maică-ta

Știam că nu poți fi văzută cu ochiul liber
și înaintea ta lentila roșie a sângelui meu
stătea fixă,
Și știam domnișoară, că va veni noaptea de satin
bătută-n paiete și tu ai s-o porți atârnată
la gât,

Erai a insomniilor, a dormitorului meu
întunecos unde chipul tău se developa
cel mai bine,
vopseaua lucioasă a mașinilor îți oglindea
zâmbetul pe șoseaua București-Constanța

Simpla ta prezență bruia toate canalele
care se prindeau pe număr întreg
și pașii tăi lăsau în asfalt în loc de urme
reclame luminoase

Vara, când mintea mea sfârâia ca peștele
pe grătar la Vama Veche
și te iubeam seismic, multicolor,
stereo, cu mâinile înainte ca somnabuli
fericit că am intrat la facultate
că te simți mândră de mine,
când absența ta era o drujbă pe care o ambalam
și tăiam vinele a tot ceea ce știam
că ar trebui să dureze;

Vara, când în fiecare dimineață
înot pe sub apă cu ochii deschiși
ca inima mea de copil să poată
cuprinde cu adevărat
totul.