Am zeci de formule, de definiții
Să sfârșesc universul chiar de astă seară…
Dar nu pot! Când sânii tăi de carne
Plâng întuneric, pătați cu sărutări și ceară.
Mai cântă-mi un vers din balada
Ce-am scris-o în priciul din Caraiman,
La focul din sobă ce topea materia.
Adu-ți aminte, te rog, cum tăceam
Lângă cruci alcolizați de frig și vodkă!
Cum hărțuiam fantasmele sodomizate
De razele selenare, iar muntele certa pre noi:
Cutezi să mă calci, bă?
Adu-ți aminte de trenul rupt parcă
Dintr-o veche alchimie ce spinteca,
Precum un fascicul pierdut prin neant,
Nemateria.
Numai noi vom cunoaște ce-a fost atunci.
Numai noi vom ști ce-am vorbit lângă cruci.
Numai noi vom privi melancolici peste ani
Rememorând într-un surâs idila pe care,
ÃŽn rest, n-ai da doi bani.

Câtă aroganță! Îmi șoptește din colț un gând.
Cum se face ai zeci de formule, dar zaci la pământ,
Cunoști tot și totuși ne mai păsuiești o secundă
Cu viața în oase, cu moartea la trântă?
Cutezi să ne sperii! În lanțuri vei fi pus…
Mai ai răgaz de-un ultim surâs.
(30-ian-2002)