Am pășit peste moarte...
Sta întinsă pe frunze putrede
Și era frumoasă și fragedă...
Mirosea a trandafiri roșii...

Iar frunzele, sub greutatea ei,
Abia de se înconvoiau un pic.
Și ochii-i negri le udau,
Sporindu-le putreziciunea...

Era adormită veșnic-tânăra moarte...
Și inspira doar sufletele rătăcite...
Le da culoare de piele blondă
Și le-mbăta într-însa ca într-o fântână...

O, tu, regina mea!
Mi-ești la picioare
Și te pot călca pe sânul hrănitor,
Cu talpa-mi aspră de atâta viață...

Vezi tu, doar luna te privește!
Cu lumina-i rece...
Și-n jur nu ți-a rămas
Decât mirosul crinilor întinși pe cruce.

În jurul tău totul se pleacă
Și îți primesc sărutul veșnic;
Dar descompuse toate în simboluri,
Nu poți cu totul să le-nghiți...

În urma mea -rămâne tocul;
ÃŽn urma pictorului -pata;
În urma frunzelor rămâne toamna
Și-n urma crinilor martiri -mireasma!...

De-aceea, moarte, îmi pari așa frumoasă,
Pe frunze moarte ce îngraș’ pământul;
Și luna moartă ce îți bate fața
Prin mine îți reflectă viața...