Cele mai mari probleme ale omenirii,
sunt, nu înțeleg de ce, abstracte,
vieți și bugete și echipe și eforturi ale minților luminate,
(nu luminoase) sunt irosite în tentative disperate
de a le rezolva creând probleme mai importante.

În clădirea de peste drum
(clădire rece rece dar percepută drept caldă)
se simte iz de creier ars și oare-i
aprins de scântei și de frecare
(intensă a celulelor nervoase)
sau de expunerea excesivă la căldura acestei lumi bizare
ca un stog de fân la soare?

Și aș trezi satul din mine cu urletul: "Focul!"
să alerge cu găleți amintirile la fântâni (cu deșertul)
ca să stingem stogul
și s-ar ridica atunci o ploaie și o furtună
(exact ca la Imru-l-Qais, dacă era român și România pustiu)
și ar rade din mine această turmă
de invidii nesănătoase
față de cei ce au șanse
să se veșnic odihnească
și în viața astă și în cea de pe urmă.

Și m-ar spăla amintirile-țărani-furtună cu șuvoiuri,
și m-ar aprinde cu fulgere și aș fi văpaie curată,
fără fum și fără scrum și fără urme
și poate aș scrie
exact exact exact această poezie
cu totul altfel, dar