craniul se desface și nu e deltă culme de arbori care duc spre
o țestoasă sumeriană zdrobită în balta sub pământul gras
încălecat prin păr pe
animalele care ating cu limba superioară firul de iarbă și se ascund
fluviul împarte
către tundră
iar frigul întinde trupul atât de mult
îl leagă cât țin nisipurile

dar deșertul

se strânge pielea și fluviul inundă nisipul prin animale
craniul legat tresaltă
funiile icnesc și trupul contorsionat e lin străpuns
ochiul nictalop privește căzut în fântâni
suferința e ca o piatră care începe să meargă până la orizont
apoi să se întoarcă în fiecare celulă
cu o parte de cer nedigerat

cuvintele se taie ce moale era cocoașa cămilei pe
craniul ras cămila se apleacă și bea din ochi
speriată de crucea lui andrei
cuvintele se înghit în loc de limbă
uscată

ridică-te
de azi nu vei mai ști nimic
la capătul celălalt al mâinii e orizontul unde
se termină această citadelă a uitării