Lui Valeriu Cercel, autorul poeziei „Spovedanie“
http://www.agonia.ro/index.php/poetry/194915/index.html


- Miluiește-mă, părinte,
Am pe suflet grea povară:
Am uitat de cele sfinte
Ieri la moară, mai spre seară.

- Nu pot da blagoslovire,
Când vrei tu și pe degeaba.
Haide, fii băiat subțire,
Marcă banul! Care-i treaba?

- Cât să dau? Câte miare?
Că-s sărac, ca vai de mine!
- Deh, Vasile, vrei iertare?
Te codești cam mult! Nu ține!

- Am doar nouă sute mii
Să te rogi o săptămână.
- Cam puțin, așa să știi.
Dă-i odată, neam de stână!

Și-acum zi, că nu am vreme
Pentru tine o grămadă.
Mai cu seamă, nu te teme,
Dumnezeu o să te vadă.

- Cred că m-a văzut și-az’ noapte,
Când beam aprig din Fetească,
Susurând Mariei șoapte,
De mine să-i amintească.

- Gata, știu! Ea e nevasta
Lui Ion al lui Rânjâtu’.
Acu’ an căzu năpasta,
Repede-și găsi sfârșitu’.

- Da, dar m-apucă deodată
Plânset mare, de mișel.
N-am putut să o fac lată
Și nevasta să-mi înșel.

- Ai lăsat-o în dorință
Pe Maria de la moară?
Pentru-atâta suferință,
O pedeapsă, să te doară:

Să-ți bați capul de podele,
Cât de des, cât poți de tare,
Doar așa o să se spele
Ãst păcat, că prea e mare!

Și-acum la Maria zboară,
Zi-i că vin mai către seară,
În căsuța de la moară,
Să-i sting foc la... inimioară.

Asta pentru tine-o fac,
Așa că, s-avem pardon,
Piei din fața-mi, pui de drac,
Dar mai dă un milion!