Și-mi duc povara ce lăsa-t-ai
Încet, naiv, cu o demonică plăcere
Chiar de ești orb voit, iubite,
Simți-vei sângele-mi prin propriile-ți vene.

Cu cât am să mă zbat mai tare,
Cu-atât vei cade și tu în genunchi
Și chiar de nu vei implora iertare,
Arsură vie iți va fi durerea-mi.

Să nu poți să privești în urmă calm
Și nici să uiți țipătul meu.
Să mă blestemi ca demon negru,
Iar eu, ca înger incolor să te tot chem.