ne-am trezit dintr-o frumoasă poveste înlănțuiți la răscrucea timpului
furtuni de cuvinte nemângâiate presimt nebunia palmelor
nu mai este timp de rătăcit dincolo de munți
mânjim cu buzele un sărut firav ca floarea primăverii
răvășite degetele caută cărări ghemuite sub inimă
albastrul dezmiardă umerii curgând alene peste iubirea mea întreagă
călăreții timpului ard noaptea la culesul roadelor
ma lași să șerpuiesc singură drumul iubirii
te găsesc izvor ce susură dorinți în noapte
însetată beau cerul ochilor tăi umplându-mi inima de sfiiciune
deschidem împreună căi tainice spre fructul mușcat între timp de altul
vers pierdut în golul tăcerii peste necuvintele trupului
e noaptea labirintului e noaptea luminii
nu sunt Ariadna să te călăuzesc către cruzimea clipelor ce zboară
ci mai curând o Penelopa ce așează într-un coș doar poame coapte
fantomatice orele se colorau în albastru
din când în când ca o clipire mătasea dezgolește zigzaguri indecente
gândurile prind zbuciumul de miază-noapte colorându-l tot albastru
întind mâna să rânduiesc zorii timpului trecut
cu îndepărtatele apropieri ale orbului descoperind culori
se naște o nouă zi pe pânza de păianjen
ochii tăi rămân larg deschiși tulburând adâncurile
pierduți în zăpușeală vrem să înțelegem rostul
să îți poți pierde propria identitate pentru a te renaște din nou bărbat
imaginea ta reflectată în oglindă mă privește ca o gravură medievală
chemându-mă prin propoziții simple
tavanul și el albastru ne veghează discret
sunt eu sau doar un alter-ego proiectată dincolo de gânduri femeia-copil
poate femeia din noaptea timpurilor sau poate o formă simbolică
retrăim actul creației
tu exiști sau te-am alcătuit din întrebări încă nespuse?

mă adormi alergând de-a curmezișul zorilor
la capătul unei lumi fără anotimpuri