De cand ma stiu tot caut,
deocamdata nu stiu ce,
dar am sa caut nestiutul pana la capat.

Cautand m-am trezit gresind.
Greseala a constientizat in mine
omul.

Din cand in cand
m-am trezit inafara cararilor mele
incercand cu disperare
sa ma prind de spini
ca sa nu ajung mai jos.

Spinii mi-au fost de cel mai mare ajutor.

Din cand in cand
cararea luminii mi se arata
ca si cand ar vrea s-o urmez.
Dar cum s-o urmez cand
intensitatea luminii ma orbeste?

Ochii mei plansi
ce n-au vazut vreo data lacrimi,
orbiti de nisipul din lumina,
acum plang.
Prin lacrimi vad totul.

Vad cum chemarea spre cunoastere
mascheaza chemarea spre moarte
si cum o mana fatala
ne separa trupurile de senzatii
si mintile de ganduri.

Vad cum,
cu toate ca destinul ne-a harazit moartea,
ne incapatanam se ne ucidem noi
in fiecare zi cate putin.

Probabil aceasta este singura razbunare,
si unica, pe care o poate infaptui omul
impotriva mortii.

Dar eu continui sa caut, si,
indiferent de durerile care mi se pun in cale
sau de fericirile care vor sa-mi stavileasca
cunoasterea,
am sa masor tinutul desnadejdei
cu pasul meu.