Pe tine vreau în vers să te închid,
pe tine-adânc să te păstrez, de-a pururi.
În tânăr alabastru de neșters
rămâi acum în ritmice contururi.
Tu, însorito, feciorelnic chip
ce schimbi un cer pe altul, îmblânzind
lumina, duioșia, timpul, taina!
Aș da și cântul meu, să pot în schimb
ciopli doar o metopă-a amintirii
ce-apoi, ușor, pe suflet să ți-o las,
tu, suflet sfâșiat și în impas!

Vagabondăm pe plajă. Pleci urechea
la valurile care cad, dispar –
și sună spuma-n spațiile serii
ce-și mută veșnic veștedul hotar.
Și clopotele tot mai palid sună
din turnuri de biserică-n amurg.
Rostogolite valuri de lumină,
solarele torente curg și curg...

Pădurile-s albastre; ceru-n preajmă:
spre casă-aleargă turmele de nori.
Se reculege câmpul. Sus, răsare
Arcturus. Vântul, nemaidând fiori,
doar îndărătul gardului de piatră
respiră în secară, liniștit.
Tragi aerul în piept. Ce răsuflare
adânc-fierbinte! Ochii tăi sclipesc.
La ce gândești, tu, fată visătoare?

„Gândesc la seri ce-or trece fără mine.
La câmpuri coapte în absența mea,
La mișcătoare fleacuri, ca sămânța
ce-o spargi în dinți; la vale, valuri, ca
acestea ce se sparg în fața noastră.
La săptămâni și luni care vor curge
și fără mine, când voi fi-n mormânt,
cu înserări la fel de-adânci și-albastre,
când nu voi fi cu tine pe pământ.

Și-n ochii mei o lacrimă se suie
sfios alunecându-mi pe obraz.
Aceste toate azi sunt ale noastre.
Sunt ele-ntr-adevăr? Și ca și azi
vor fi și peste ani când ceața însăși
s-o risipi? Ce straniu strălucește,
după reflux, nisipul? Totul ca
o lacrimă în ochii tăi sclipește.

Oricum, e-un dulce, fericit miracol
și grâu, și arbori, și atâtea flori,
și munții-n fund, ce-s umezi de aceste
mărunte clipe-adânci, cum uneori
privirea ce ți-o văd acum, iubite...
Mesteacănul, privește cât de-al nostru-i!
Și acest gard de lemn și, pe tăpșan,
căruța cu uneltele dintr-însa,
și valea verde-n fiecare an.

De-aș porunci mormântului, aș vrea
să cresc ca un mesteacăn nalt, subțire,
cu stele printre crengi, ori să mă schimb
în pajiște ori munte – doar așa
mi-aș apăra grădina de pieire.
Tu, ține-mă în brațe și mă strânge
să simt aproape clipa asta când
un licăr de speranță radiază
o altă veșnicie pe pământ!”

Iar eu, un om din carne și din sânge,
din creștet până-n tălpi un pământean,
presimt că am văzut – dar ce anume?
Acel ceva înalt și diafan
ce-i numai gând, privire, numai glas.
Însingurata mea! Ce pot să fac
decât să-ți mângâi părul, să aspir
parfumul, să-ți văd ochii... Pan și Psyhe
în grâu. Deasupra, veșnice sclipiri.