Copacii - niște pești hipnotizați -
își scutură solzii de aur,
Eol suflă obraznic
în pletele blonde-ale toamnei,
iar fetele verii se strâng înspăimântate
la pieptul fierbinte al soarelui.
Gândurile se risipesc și ele,
sărmane stele căzătoare,
în împărăția abisului.
Iar timpul, copac izolat
în pustia nemărginirii,
își scutură frunzele de ani.
Cuvintele, ca niște păsări îmbolnăvite,
se retrag în ținuturi solare.
Acorduri de toamnă răsună prelung
în sala pustie-a naturii.
Mi-e somn de tine, freamăt de neliniști,
în piept un clopot de dureri se sparge.
Atârn și eu, în glumă,
de pletele toamnei
versuri ca niște fermecate agrafe.
Demonul risipirii mă cuprinde în gheare,
precum cuprinde totul,
chiar și copacii scuturându-și solzii de aur
asemenea unor pești hipnotizați.