vară târzie
târziu și eu
mortificat pe-o bancă-n parcul înserat,
o piesă nouă mereu alta
într-un muzeu mereu același.

nu mai auzeam cântecul păsărilor doar
mă uitam la ele ca la un film mut,
păreau împăiate,
florile își pierdeau strălucirea mirosul,
păreau din plastic,
fețele trecătorilor pășind tot mai încet, parcă în reluare,
nu-mi mai spuneau nimic,
copiii crescuseră erau deja mari
și eu le vedeam doar coșurilșe supurânde
pe frunțile îngustate de teamă.

cerul era negru iarba încărunțise
totul în jur începea să se ofilească.

culorile își pierdeau treptat nuanțele,
vedeam un film mut în alb-negru
mereu același
clasic și vechi de când lumea.

aerul era uscat și rece
precum sufletul meu
din ce în ce mai pustiu
fără tine.