ne este frig în camerele astea subțiri ca niște membrane de timp
ne este frig și eu te implor să adormi cât mai departe în mine
să rămân paznicul memoriei în care degetele mele nu mai ajung
și totuși îți mai cânt o dată preludiul pentru respirație
singuri cu ochii deschiși vom asculta întunericul
el se va ridica încet va face o piruetă din care eu nu voi mai ieși
decât într-o altă seară când sensul și nonsensul dragostei
vor fi o pată pe iris adânc încrustată ca să nu uităm
cum am stat cândva amândoi pe marginea oblică a secundelor
și nu dădeam doi bani pe numele noastre ombilicale
pe amprente sau pe semnele din naștere
oricum toate au pierit de mult iar noi repetăm ireal aceeași poveste
ne mișcăm unul spre altul cu frunțile goale
ca buzunarele copilului aruncat în stradă
fără bocanci într-un februarie putred sub gheață