Imi amintesc doar ca erai o pata alba,
pe ziarul de duminica seara
cel cu paginile rupte de ploaie,
uscate pe pervaz la soare;
te-ai uitat la mine, de dupa literele acelea,
cu o privire inghetata,
udata de stropii dintr-o damigeana sparta;
si-ti zbateai aripile de pasare capturata
nu ma iubeai -
si eram doar noi doi... o iluzie desarta.

eram doar noi, doi copii goi-
si langa noi existau
doar unde ce sfios - tremurau,
doar frunze de castan,
doar un zambet de elan,
erau doar ore tarzii de somn
stinse de rezistente masurate-n ohmi;
doar o raza naravasa
o clipa invelita-n fasa,
doar crizanteme inflorite
peste zile netraite...

m-ai invitat la o plimbare
pe sarmele stalpilor de lumina;
m-ai luat de brat si-am urcat,
am urcat mult...pana sus,
ne-am oprit tocmai la apus;
pamantul era departe
de noi,
era o caldura prea mare
pentru amandoi...
vedeam de acolo, de sus, de pe soare,
balconul tau, fereastra ,
si rufele murdare...
am ocolit soarele
sa vad partea opusa -
la 180 de grade se nastea blocul
meu-
se ridica greu...
ii trebuiau maini sa-l ridice
sa-l invete sa paseasca,
sa-l ia in brate, sa creasca,
sa-i arate cum sa iubeasca;
m-am aplecat sa-i dau mana mea
sa-l ajut sa ingenuncheze
sa ajunga pe metereze
insa nu ajungeam pana la el
de pe soarele rebel...

si visam sa cadem inapoi
s-ajungem intr-un varf de stilou tocit
de vant si ploi naruit...
ce va scrie pe-o foaie-ngalbenita
fara titlu- o istorie imbatranita
de ani, praf si noroi
de soare, de sine, de noi...

caci eram prea sus ...
pentru doi-
nu era loc decat pentru unul.