O, dulce aporie,
nimicul tău divin mă-mbată…
În lumea plină de mistere,
pe tine te găsesc… în ceață…
În haos mă chemi tu pe mine,
ca raza s-o așez după-ntuneric.
Orbirea ta difuză-mi place…

Aș vrea lumina să o strâng
în pumnii-mi negri, colorați de soare
și să o-ntind pe vechi pereți de mânăstire,
pe unde steaua apune doar ca să răsară…

Să mă privesc în rază ca într-un smarald
și să mă-nec în nebunia firii…
Să mă-nțelegi pe mine-atunci,
unde nici eu nu am putut a mă pricepe…

Crestele munților le-adun de-a valma
și fac din părul lor cunună…
deasupra gândurilor e stăpână,
ca să-nțeleg ce vru să spună culmea…

Cauți, în univers, să prinzi
ale muritorilor gânduri
ce plutesc peste stele târzii,
deasupra miilor de câmpuri.

Trecând din planuri virtuale
spre formele necunoscutului terestru,
la ce-ai putea să meditezi, copile,
decât la sentimentul nostru?!

În omenirea strâmtă
te naști în cuib de lacrimi
și în durere multă…
Născut ești tu din patimi!…

Gândești la tot ce-ți poate mintea
și te avânți spre întuneric și spre vise
precum și picăturile de ploaie trec
peste corpurile inerte ale împăraților cerești.



Istoria te-ndeamnă istorie să faci
și Demiurgul rău te face ca să cauți altul.
Cum calea ți-o găsești, spre Rai, prin fericire,
eu Iadul îl aștern în lacrimi și-n suspine…