strada cade
printre ziduri
fără sens și fără pietre
șerpuind urme vechi

merg cu privirea în sus numai în sus
lovindu-mă de tot pustiul
din cer sunt toate bocetele lumii de femei
strânse în șuvoaie
urlând organic
moartea frumuseții
un cortegiu sfâșiind drumul
fără
identitate
ca și vocile ca și durerea

din găuri vagi de ferestre
ies gemete prinse în sudori
de început de lume
aruncate în șuvoiul de afară
ca unică soartă

din praful tălpilor mele nu se ridică săruturi
nici închinare
nici teamă
ar trebui să se nască ceva
curat
cuminte
viu
să mi se deschidă ochii
mari
ținând strâns
datul ăla
deasupra jelaniei
omenești