Îți vei pune în gene cununi de lumină,
Roua stelelor dulce va prinde un chip,
Și-n amurgul durerii uita-vom destinul
Mult prea mic să ne-ncapă asfințitul grăbit...

Și-n acest rece și ultim apus de soare
Ce se varsă-n tăcerea durerilor vii
Îți voi da mâna și vom privi depărtarea
Dintre noi, dintre stele, dintre cer și pământ...

Nu! Nu vei plânge ochii care se uită,
Îmi voi smulge vioara ce se tânguie-n piept
Și ne vom renaște-ntr-o nouă așteptare —
Suflete cicatrizate iubind înțelept ...?