A fost surprins de-a lui soție,
(Mai bine zis, luat-ca din oală !)
Într-o poziție incomodă
Cu-o blondă, în sufragerie,
De nu vă mint, intrau în boală
Chiar și revistele de modă,

Pe canapeaua rozalie
La așternut, pe-orizontală,
Completamente-n pielea goală
Cum dracu’, numai Domnul știe (?!)

Ca și o stană-nțepenită,
De poza tridimensională
Un pic avea ca să leșine !
În fine, sare sictirită
La al ei soț cu fața-i pală,
Cuprinsă ea de-așa rușine :

-Cum poti, ființă imorală
Să mă înșeli, netrebnic soț (?!)
ÃŽn clipa asta bag divorÈ›,
Þi-am fost soție ideală…..

-S-a strecurat o eroare,
(Începe el)…chiar e bizar (!?)
(Și-o mutră măi ! nevinovată)
Ieșisem și eu, la plimbare
Și ea săraca pe trotuar
I-era și foame, dezbrăcată…

Văzând-o într-o-așa o stare,
De milă, am luat-o-acasă,
Am așezat-o-apoi la masă,
I-am dat fetii și de mâncare ;

Fi’nd îmbrăcată subțirică
Doar pentru zilele senine,
I-am dat ceva imbrăcăminte
Și-având măsura mult mai mică,
Din garderobă de la tine
Ca un băiat bun și cuminte :

Stii blugii fără de burtică
Ce au rămas cam strâmți de tine ?!
Pe ea, căzând perfect de bine
I-am dat (nu-ți trebuiau adică)

I-am dat și bluza vișinie
Pe care eu ți-am cumpărat-o
De ziua ta, un mic cadou,
Era ca nouă din cutie,
Că nici o oră n-ai purtat-o,
Ea nefiind pe gustul tău,

Da’ nu îți spun ce bucurie !
Venea pe ea ca și turnată,
Cu năsturei și decoltată
Ca pe o păpușică vie !

Apoi, haina de piele demodată,
Pân’ la genunchi, ca și-a lu’ Tanța
Care n-ai vrut s-o-mbraci deloc,
I-am dat-o ei neșifonată !
Nici nu avea fata speranța
Să aibe un așa noroc ,

Și cum era și descălțată,
Pantofii ce i-ai aruncat,
Cei negrii ce doar i-ai probat
I-am dat, să-mi fac pomana toată,

Iar la plecare, stai să vezi,
M-a întrebat că n-ai să crezi,
Nemulțumită draga mea…
Dacă aș mai avea ceva
Să-i dau…ce tu nu mai uzezi !

Valeriu Cercel