și tristețile sunt frumoase aduceri aminte
de ce trăiești cu regretul altei vieți
în care toate zilele să fie senine?
te-ai plictisi de-atâta necuprindere
închide cerul în inima ta albastră!

dacă mi s-ar îndeplini o singură dorință
aș vrea să mai plâng o dată în acele dimineți
oglindindu-mă-n timpul ce a trecut și n-o să vină
să simt pe inimă săruturi arse în peceți
pe trup atingeri raze-de-speranță și lumină

umbre izgonite de primul pas
al unui sărman proscris
într-o noapte tăcută în care fierbinți îmi sunt dorințele
și lacrimile reci

de ce timpul respectă regulile impuse de secunde?
de ce se sfarmă scoicile în fire de nisip?
de ce clepsidrele sunt goale și deșerturile pline?
de ce degetele îmi sunt rare?
de ce zboară gândurile
ca niște păsări călătoare, dincolo
de hotarele imaginației?

te iubesc, buzele mi se lipesc de fereastră
ești undeva într-o lume de sticlă
acolo unde visurile devin realitate
și tot ce ne-nconjoară redefinește eternul paradis

îmi cresc aripi de molie în jurul candelabrelor
m-aș da de trei ori peste cap, să mă prefac în stafie
alintat la pieptul tău, sorbind apă vie
să locuim amândoi sub același cearșaf
făcând dragoste o veșnicie

și tristețile sunt frumoase aduceri aminte
în momentul în care trecutul are parfum de cuvinte
file răsfoite cu privirea în ceață, între patru pereți
imobilizat într-un cărucior cu patru anotimpuri
aceeași copilărie în care mai sper
că cineva de acolo de sus o să aibă grijă de mine

și tot merg mai departe și mă topesc
în ultima cursă contracronometru
sperând că la finiș există
un tunel nepământesc
către tine

și fericirile sunt urâte aduceri aminte
când urmele sunt peste tot
pierdute-n surdină