O, primăvară, de temut ești, zînă,
cînd oarbă treci și mîinile-ți întinzi
spre mugurii din vîrf cu totul blînzi
și loc de cuiburi cauți în grădină.

Tu încă nimica nu știi de culori,
de vocea calelor gravă.
Tu nu știi nimica de fata bolnavă
ce stă la fereastră-ntre flori.

Ești naltă, ești naltă, copacii
spre umerii tăi se ridică,
o, zînă, tu nu știi nimică,
șoptesc lîngă praguri săracii.

Acuma tu nu știi nimica și-asculți
tăcerea din arbori și oameni ;
acuma nu știi nimica, dar mulți
te-așteaptă să ari și să sameni.

Eu văd fața ta calmă încă :
mari ghețuri o acopăr; ci toate
luminile-n preajma ta sunt bogate,
Ce melodie, ce melodie adîncă !

Postume publicate în volumul Versuri 1964