Tu, marele bijutier
Al diademelor cerești
Tu, care veșnic șlefuiești
ÃŽn cosmicul atelier,

Primește-mă ca ucenic,
În nopți de taină să mă-nveți
Canonul sfintei frumuseți
Să scot podoabe din nimic.

Și-așa trudind la cizelat,
Slăvitul meu stăpân și domn,
În zori să picotez de somn
Cu praf de stele pe halat.

Tu, care dăscălești artiști
Și-ți iei la glorie părtași
Vizionarii uriași
În geniul cărora te miști,

Cuvinte dă-mi să le-mpreun
Fierbinți de-ntâiul suflu viu,
Dă-mi să le văd cât nu se scriu
Și să le-aud cât nu se spun.

Din matca lumii să le chem
Și-n duhul ei să le trimit
În constelații de sonet
Și-n căi lactee de poem.