merg încet cât să fiu încă o dată până la ea
o văd cum își împinge visele prin uluci
le duce în camera ei
unde pereții s-au umflat ca un balon

pe mijlocul străzii se trage fermoarul cerului
de unde cad
unu doi trei patru cinci
trec la mâna cealaltă
șase șapte opt nouă zece
degete dumnezeiești

iau momentul ăsta
îl agăț în cui
arunc pe el un pumn de praf
și
dacă din ceafa ei ar coborî o scară
aș deschide umbrela să nu plouă pe trepte

întunericul joacă șotronul pe umbra mea
conturul alb îl împiedică
să facă salturi mortale

undeva dincolo
și nu arăt
sperietura se plimbă
într-o lesă