Aplecată peste noapte, peste vise tu-mi veghezi,
Când în timpul său se-ascunde luna-n nouri triști și goi,
Sfărâmând, a câta oară? Ochiul meu ce nu-l mai vezi,
Îmi arăți că e amorul o poveste cu strigoi.

Doar în gându-mi te mai afli, în trecuturi ce s-au dus,
Chipul tău frumos și rece alte noi priviri sugrumă,
Amintirea ta-mi ridică inima atât de sus
Și-n aceași clipă, totul, cade ca într-o ruină.

Zidiri de-ntuneric umplu ochii mei acum uitați,
Umbre blestemate parcă pun pe chipul tău speranță,
Să tot caut o privire cu ochi galbeni, disperați,
S-o găsesc, cu mine iarăși să stea noaptea față-n față.

Rece, nepătrunsă, goală e privirea ce-a rămas,
Nestatornice atingeri ale unei vagi lumine,
Gheața ta din sân, din frunte înspre patemi mi-a atras
Gândurile mele toate, năzuințele-mi senine.

Ai scris cu a mea orbire imnul unor noi istorii,
Cu simțirile-mi bolnave alte lumi ai botezat,
Și i-ai ridicat în seară piatră albă tristei glorii,
Monument al ne-mplinirii unui dor neîmpăcat.

Mai tresar și-acum în fapta unei nopți ca altădată,
Și azi glasu-ți de sirenă mă atrage-n mreje-oculte,
Când demonica-ți făptură m-ar mai bântui vreodată,
Voi avea putere oare sufletu-mi să nu te-asculte?

De-ai fi fost o zeitate, un dragon, un împărat,
Viața mi-aș fi daruit-o jertfă pentru-a ta mărire,
Toată ființa mea bolnavă, tot amorul meu curat,
Atunci s-ar fi dus spre tine la fel ca-ntr-o nemurire.

Marea-ntruchipare poate a ideii de iubire
Este raiul, unde gândul vede ce e fericirea,
Unde îngerii se-nalță cu aripa lor subțire
Și coboară-n idealuri, cum tu îți cobori privirea.

Tu, icoan-a nopții mele, rătacire, gând amar,
Veșnic noaptea-mi va aprinde candelă privirii tale;
Cum de ești atât de dulce și cu-al frumuseții har
Îmi străbați de-atâta vreme sufletul din depărtare?

Am căutat alinare și-am găsit în vis, femeia,
Ideal ascuns în șoapte, în picturi și în poeme,
Tu ești martor fericirii și de ai toată puterea,
Te asemeni unui înger rupt din rai pentru o vreme.

De ți-aș ridica statuie, marmora din chipul său
Niciodată n-ar respinge un sărut, o dezmierdare,
Dar e rece și e sacă și nu e cum chipul tău,
N-are înțelesul magic ce l-am dat ființei tale.

M-ai ținut în brațe-odată, păru-n lacrimi ți-am udat,
Dar ai fost Madona ștearsă, piatra-n graiul tău lucea,
Tristu-mi dor ce-am stins în plânset de îndată l-ai uitat,
Marmora și dalta morții au rămas în urma ta.

Și-a murit atunci speranța, și-ai rămas același suflet,
Eu, în nepăsarea-ți dulce am rămas atât de stins;
Acum pașii tăi s-adună în același gingaș umblet…
Care mi-a plăcut odată și odată l-am atins.