respirând întreagă viața calculând triunghiul sferic
de pe-acum a lor părere te absoarbe-n întuneric
un infern de timp va trece până când prin ce resort
în oceanul lumii aste gândul te va naște mort
și-n prilejul de a plânge-n spațiul ce li se deschide
vor râvni însuși pământul de la baza piramidei

...

mai însetați de parcă
un vânt solar îi poartă
a fi în amnezie
înseamnă a lor artă

(cel susținând că lumea
a început cu sine
ce ar mai vrea decât
cu el să se termine?)

astfel orbiți de glorii
nu le-ar ajunge poate
cândva nici înălțimea
Olympului din Marte

...

prăbușit în tine însuți uneori citești în gând
în oglinzile eterne semnele de pe pământ
să nu crezi ce spune magul că-s divinele cuvinte –
spre oriunde-ai fi ridicol să încerci a te desprinde
singur împotriva lumii – pe oracol întrebându-l –
în genunchi tu mai departe cercetează labirintul

...

de când cei vii mă ocolesc
aud cum morții mei mă plâng
vor să coboare în adânc

atât de obosit mă simt
în ăst periplu cât mă schimb
încerc să mai adorm un timp

nu mă uimesc dacă în alții
încep de-acuma să dispar
de-ajuns că arbitrar ne naștem
refuz finalul arbitrar

...

strângă-se aurul
tot în enclave
iluminează
doar spiritul – ave!

tune din ceruri
vocile grave –
murmurul tău e
cutremurul – ave!

...

o noapte două trei o mie
ce nopți măsor de când mă știu
această cruntă parodie
a vieții de bătrân geamgiu
când caravane trec orbește
sub dâra palidei lumini
să nu te miri că se vorbește
prin semne doar ca-ntre străini
ar mai rămâne prin urmare
să-ntindem până la refuz
burduful unei orgi barbare
între Caiafa și Isus

...

alergi alergi mereu să afli
încerci să mai salvezi
ceea ce urmează să dispară

mai repede decât apa decât focul
și decât sunetul ți-e gândul într-acolo
nu simți că salvând în măsura
în care singur te distrugi ești ridicol

târziu îți dai seama că de fapt
lumea e în tine că imaginea ei
e propriul tău chip că pentru fiecare
odată cu sine totul se stinge

...

mereu singur
fără gesturi în plus
fără surâs de complezență

gata să-ntâmpini deopotrivă
ceea ce se repetă
și ceea ce neprevăzut urmează

pregătit pentru toate
pentru iubire
pentru pustiu
pentru moarte

...

am avut un Dumnezeu prieten –
când eram fericit nu știam

acum nu mi-a rămas decât iluzia
acestor versuri acestor gunoaie
acestui tomberon acestei poveri
acestui edict vertical

strâmtă în umeri e gloria –
absența păstrează focul unei tăceri violente

acum dacă mă uit plângând în ochii
celui care m-a făcut să plâng
dispare