de jos pare măreț
și bine clădit
și fiecare ar vrea să-i cucerească laurii
să-și pună pe umeri epoleți de general

de Sus Cerul îi strivește urzeala
cu călcâiul îmbibat în tăcere
până în adâncurile lui
să-i strivească neliniștea chinul și spasmul

ascunse dupa ziduri de spațiu spurcate guri
strigă peste rând una la alta
din toți rărunchii, bale, convulsii
nimeni aude pe nimeni

doar burțile proprii mai aud cuvintele stăpânilor
umflându-se a triumf
“eu sunt stăpânul tuturor cuvintelor scrise plecați-vă netrebnicilor
pe mine Moartea nu ma știe”

filozofi morți și filozofii moarte
aruncate în goliciunea rațiunilor
să înfulece și căinii Disperarii si ai Neputinței
“priviti ce deștept sunt, plecați-vă netrebnicilor”

mâini tremurânde scriu la repezeală
penițele nu mai scriu cu cerneală
sunt sulițe ce scriu în carne
replicile vin precum necesitatea de genocid

carcase goale numite poeți se plimbă
prin labirintu-i haotic inexistent
inexistente cuvinte pe inexistente pagini
nu le poți prinde cu degetele darămite cu sufletul

ți se zbârlește părul și pielea și globulele albe
când le simți respirația timpanelor acute
“poeții” se plimbă cu mâinile la spate
prin grădinile vânturilor deșarte

strat peste strat precum foile de ceapă se inclină cu crenelurile în jos tot mai mult
cerul calcă acum cu toată talpa iluzia scrâșneste haotic din dinți
e ultimul spasm e ultima strofa de nimic din nimic
petale în ape fac cercuri... fac cercuri... peste tot AgoniepunctBabel punct

15 decembrie 2006