Prima dată când a deschis ochii era a doua oară
când întinderile fără întinderi ale cerului
i se arătau către pământ.

Era o zi de martie atunci, un marite ca oricare altul, al cine știe câtelea
de la facerea lui și până la desfacerea lui.

O pasăre alerga din floare-n floare
cu colivie cu tot
din ghiveci în ghiveci alerga doar el era liber.

L-a întrebat cineva ceva el nu a auzit
poate ar fi trebuit să-i răspundă totuși, se intreabă și azi.

Frunză albă-a omului,
piele verde-a pomului,
lacrimă de nou-făcut,
doi ochi vii stau prinși în lut...

Cânta pasărea, colivia încerca să se desprindă dintre aripile ei.

Mă scuzați, a întrebat, către cine întrebase...
Ce ați spus? Prea târziu! A răspuns și s-a întors.

Vocea grea a întrebării,
Val desprins din apa mării,
Stâncă ridicată-n nori,
Piatră rea, plină de flori...