Interminabilele alei pe care ne plimbam
atat de linistiti si siguri de adeziunea
talpii piciorului sunt intotdeauna
(dar intotdeauna!) strajuite pe ambele
parti de tei, plopi sau uneori (mai rar ce-i drept)
salcii, va dati seama?,
salcii care pe deasupra mai si plang
ca in dimineata aceea cetoasa care m-a
gasit mergand pe una dintre alei,
deghizat in om (asa obisnuiesc eu
uneori, cand aflu-pentru a cata oara?- ca
intr-adevar exist) si , ca un facut,
calcaiele au inceput sa planga, astfel ca
m-am oprit sa le ascult, deranjat
totodata de lacrimile lor ce mi se
scurgeau pe obraji pana sub
barbie unde se spargeau si cadeau pe trotuar ca o scuza
amara...