M-am exilat pe insula durerii,
din tristeți mi-am clădit un adăpost
și-n barca rezistentă a tăcerii
veghez acum, în ultimul meu post.
Nu-i decât harfa tristă a sperării
ce o acord spre ultima-mi cântare.
Din noaptea cea senină-a Învierii
răzbat acum doar ritmuri selenare.
Și parcă simt c-am adunat în suflet
tristețea dulce-a-ntregii omeniri.
Arar se-aude-al veșniciei tunet
și gânguritul ultimei iubiri.
Și-o să-mi port crucea astfel pân' la capăt,
și, împăcat, voi aștepta sfârșitul.
Un bob de spumă, argintiu și searbăd,
am fost, dar dur precum granitul.