Azi câinele albastru se-arată la fereastră
cu o făclie de sudoare în mâinile albastre
și le arată însetaților drumul
spre cer.
Trimite telegrame amicilor,dar nu i se răspunde.
Doar câteodată, cu lingoare și stropi
se-nvârte prin înstelatele unde.
Și câinele albastru coboară viitorul înspre noi,
trăiește cu ochii închiși până la ziuă,
iar foamea trupurilor dezgolite
îl năpădește când se plimbă
printre copacii goi.
Când câinele albastru se-ntinde pe podea
se face ziuă, acoperișul curge,
din lacătele puse peste el
se scurge sânge, stea.